Vorbeam mai deunazi cu un prieten, care m-a intrebat ce s-a intamplat cu jurnalul meu american.
Initial am devenit foarte ocupat si am uitat, i-am zis, iar cand mi-am amintit sa continui era prea tarziu, spiritul critic isi daduse obstescul sfarsit.Adica totul era frumos si bine in America, am uitat repejor situatia din Romania, asa ca mi-a disparut un termen din comparatie.Orice s-ar zice, chiar daca tii legatura in permanenta cu cei de acasa, pierzi simtul realitatii romanesti, pentru ca nu o mai traiesti pe pielea ta(vorbesc doar in numele meu acum).
Acum nu-mi ramane decat sa acopar o perioada de 2 ani in cateva randuri si sunt la zi cu jurnalul.
Liana si-a gasit serviciu in domeniul ei, lucreaza ca ajutor de profesor la o scoala generala de un an de zile.Intre timp a prestat ca femeie de serviciu la un liceu(asta a ajutat-o ca sa intre in sistem-uite ca imi mai amintesc ceva din Romania, daca incepi aici ca om sau femeie de serviciu nu o sa ramai asa toata viata neaparat-esti in stare, avansezi).Are doua luni si cva de concediu pe an, ceva atipic pentru America, unde oamenii muncii au intre una si trei saptamani pe an(eu, de exemplu, am 3 saptamani). Din punctul de vedere al muncii la stat, iata o apropiere intre Romania si USA:concedii cacalau si salarii mai subtireanu.Dar si o deosebire:daca Liana ramane in sistem pana la pensionare, va avea o pensie de peste $1000 pe luna.
Acum, despre mine.Dupa ce mi-am testat hernia de disc luptand cu galetile de mortar, am mai muncit ca zugrav pentru niste luni.Dupa aia, prima mea slujba adevarata:om de serviciu la un complex de apartamente, juma' de norma.American Dream incepuse sa se contureze...
Dpa 6 luni in locul ala, am mirosit ca in complexul unde locuiam noi nu mai aveau om de serviciu si m-am dus intins la manager sa-i zic ca vreau jobul.
Omul m-a intervievat si a considerat ca sunt suficient de competent, asa ca am luat jobul.De data asta, norma intreaga cu drept la concediu si asigurare medicala.American Dream se contura si mai vartos...
Dupa cateva luni am inceput sa invat tainele meseriei de mecanic de intretinere(ironia soartei, tocmai eu care aveam retineri in a bate vreun cui in perete, stiind ca n-am vocatie).La un an de la angajare eram deja mecanic de intretinere cu drepturi depline.
In august anul trecut complexul de apartamente si-a schimbat proprietarul, eu alegand sa lucrez pentru noul proprietar.Mutare inspirata, intrucat acum o luna am fost avansat asistent al supervizorului de la mentenanta(pe romaneste, de la intretinere).
Ultimul episod al visului meu american s-a consumat ieri, cand m-am intors dintr-un concediu de cateva zile.
Saptamana trecuta proprietarul a vizitat complexul de apartamente unde lucrez si a fost asa de incantat, incat i-a propus managerului meu sa ma trimita pe celelalte proprietati pe care compania le are in Georgia(6 la numar), sa-i invat pe oameni cum se face si cum se mentine o proprietate in buna stare, din toate punctele de vedere.Multumesc domnule Popescu( fosul meu director de la Centrul de Formare continua, actualmente Institutul National de Administratie)
.
.Am ajuns si antrenor, un fel de mic Nea Pitzi al companiei.
Mi-e frica sa mai plec in concediu, mai ales pentru cateva saptamani in Romania, daca ma fac astia CEO pe cand ma-ntorc?
Scuzati modestia!
Una peste alta, in doi ani si jumatate de cand lucrez in locul asta, am o functie bunicica si un salariu cu 60% mai mare.Ca sa va faceti o idee, o marire de salariu medie intr-o companie americana este de 4-6% pe an.
Poate va veti intreba unde sunt si partile negative ale vietii in America, ori aici e locul perfect, fara asa ceva?
Nu locul nu e perfect, insa, spre deosebire de altele, oamenii isi dau silinta in a se perfectiona.
Americanii de rand sunt mai simpli la minte decat omologii lor romani(de aici cred ca se trage si usurinta cu care am reusit sa avansez relativ repede, unui american i-ar trebui, daca ar fi sa ghicesc, intre 4 si 7 ani sa parcurga treptele pe care le-am parcurs eu in 2 jumate).
Faptul ca avem o idee despre viata nealterata de banul atotstapanitor si datorii peste datorii la credit carduri ne da noua, imigrantilor, un atu foarte important in drumul spre succes.
Toate realizarile pe care le-am enumerat n-ar fi fost posibile fara o munca din greu si sustinuta si fara un sef care sa remarce un anumit potential de valorificat.Stiu oameni destul de capabili care isi petrec (irosesc, poate) multi ani fara ca nimeni sa-i remarce.Totusi, daca esti asa de ghinionist, sfatul meu ar fi sa incerci in alta parte, mai devreme sau mai tarziu cineva te va remarca.
E totul roz in povestea asta?Categoric nu.Unii oamenii au prejudecati fata de imigranti, indiferent ce ai face pentru ei esti tot un gringo bun de pus la jug.Trebuie sa muncesti mult mai greu in comparatie cu un bastinas american pentru a demonstra ca meriti sa avansezi(handicapul faptului ca esti imigrant si nevorbitor nativ de engleza).Merita?Categoric da!Zic asta in numele meu, stiu si alte persoane care au pareri diametral opuse.Si nu as ezita sa o iau din nou de la zero, daca as fi nevoit.
Faptul ca poti sa o iei de la zero sai sa sfarseti cat mai in top cred ca face diferenta dintre societatea americana si orice alta societate.
Pentru ca n-am nici o formulare de final, promit sa mai continui cu jurnalul, episodul urmator in mai putin de doi ani, ca cel de fata.
No comments:
Post a Comment